O plimbare prin Bucureștiul interbelic – Partea a II-a

Situate la intersecția străzilor Lipscani, Moși, Carol și Smârdan, unde își desfășurau activitatea negustorii Capitalei, Halele Centrale erau locul de aprovizionare pentru mulți dintre locuitorii Bucureștiului. De aici cumpărau legume, fructe, pește, carne, săpun și alte articole necesare în traiul de zi cu zi. În același loc puteau să tocmească divești meșteri sau ajutoare pentru treburile casei. Complexul comercial, dacă îi putem spune astfel, era alcătuit dintr-o hală mare, una de păsări și o a treia hală, de pește. În vecinătate, la baza Dealului Mitropoliei, găseai piața Bibescu-Vodă, în care se vindeau produse en-gros la tarabele înșiruite pe de-o parte și de alta a râului Dâmbovița. Tot în apropiere de Halele Centrale se întâlneau și multiple linii de tramvai, iscându-se adesea numeroase blocaje. Acestea au rezistat până în anii '80, când au fost demolate.

Un alt punct comercial important al Bucureștiului de odinioară era magazinul La Furnica, amplasat pe strada Carol. Aici, bucureștenii veneau mai ales pentru a descoperi ultimele tendințe din modă, magazinul fiind socotit un precursor al popularelor malluri din zilele noastre.

La fel de celebră era și băcănia-brasserie de lux Dragomir Niculescu, deschisă în 1895. Aceasta era amplasată la parterul casei Vanic, după ce, anterior, funcționase aici Librăria E. Graeve, iar la etaj, hotelul Lazăr, apoi hotelul Englitera, căruia i-a luat locul redacția ziarului Timpul. Casa Vanic este demolată înainte de începutul celui de-Al Doilea Război Mondial, terenul fiind ocupat de un bloc construit în stil Art Deco, ce avea să devină cunoscut la scară largă sub același nume cu al brasseriei care va ocupa, din nou, parterul clădirii. Printre produsele de lux pe care le puteai procura de aici se numărau icrele de Manciuria, vinurile de Bordeaux sau sortimente alese de șampanie.

Arta era, la rândul său, o preocupare constantă a bucureștenilor. Una dintre cele mai importante clădiri din anii interbelici dedicate artei era teatrul Regina Maria, construit în anii '20. Ulterior, la circa trei decenii distanță, acesta avea să fie transformat în Operetă, care a funcționat până în 1986, când a fost demolată. Un alt simbol al vremii era Palatul Artelor. Inaugurat în 1906, pe dealul Trocadero (actualul Filaret), cu prilejul unei expoziții jubiliare, acesta funcțina ca muzeu, găzduind exponate reprezentative pentru trecutul României. Lucrările de construcție fuseseră conduse de inginerul Robert Effingham Grant, cel care a proiectat și podul ce îi poartă numele. După mai multe pagube survenite în urma unui incendiu din 1938 și a unui cutremur care a avut loc doi ani mai târziu, în 1943 Palatul Artelor este demolat, și, cu toate că terenul fusese rezervat construirii unui cimitir dedicat eroilor naționali, proiectul a fost abandonat. În cele din urmă a fost ridicat aici Mausoleul din Parcul Carol I.

În anii interbelici, un alt obiectiv renumit al Bucureștiului era Ștrandul Kiseleff, un proiect al arhitectului Marcel Iancu. Ștrandul fusese deschis în vara anului 1929, în urma a doar 52 de zile de lucrări la care își aduseseră contribuția nu mai puțin de 3.000 de muncitori și 150 de căruțași. Pentru a face loc bazinului au fost excavați în jur de 28.000 metri cubi de pământ. Facilitățile sale erau cu adevărat remarcabile. Era, deopotrivă, cel mai mare bazin european și cea mai mare bază sportivă a Capitalei, avea 14.000 de metri pătrați de plaje de nisip și 200 de cabine, un ring acoperit cu parchet pentru ca vizitatorii să poată dansa pe plajă, un restaurant – Elysee, poștă, telefon și telegraf, o pistă de curse, teren de tenis, aparatură pentru exerciții și un bazin dedicat copiilor. În 1948, odată cu instaurarea regimului comunist, complexul își va schimba numele în Ștrandul Tineretului.

Un rol important în viața politică a Capitalei din acele timpuri l-a avut Palatul Sturdza. Ridicat între anii 1897 și 1901, de către prințul Grigore M. Sturdza, palatul a fost una dintre cele mai atipice clădiri ale Bucureștiului de odinioară. Arhitectul de origine germană responsabil de proiect a fost Iulius Reiniqke. Acesta a folosit stilul electic, împodobind zidurile edificiului cu stucaturi și alte ornamente, dar și cu patru turnulețe, amplasate în fiecare colț al clădirii, fapt care i-a atras porecla de „prăjitura Sturdzeștilor”. Cumpărat, după moartea proprietarului său, survenită în 1901, de către stat, palatul a servit drept sediu al Ministeriului de Externe, însă în urma avariilor suferite în cel de-Al Doilea Război Mondial, în 1946 este dărâmat.

Pentru realizarea acestui articol au fost folosite informații disponibile pe editiadedimineata.ro, viabucuresti.ro, bucuresti-centenar.ro, viitorulromaniei.ro și stelian-tanase.ro. Sursa foto: Photobank MD from Chisinau, Moldova, CC0, via Wikimedia Commons