Arhitecți celebri care și-au pus amprenta asupra României

Grigore Cerchez

Grigore Cerchez (Cekez) și-a pus amprenta asupra arhitecturii locale prin folosirea stilului istorist, cu influențe neobrâncovenești, dar și a stilului neogotic.

Născut la Onești pe 5 octombrie 1850, el a studiat la École Centrale des Arts et Manufactures din Paris. Întors în România, a fost numit inginer șef al Capitalei, fiind ales totodată și în funcția de primar interimar al Bucureștiului, vreme de câteva luni, în anul 1886.

Lui i se atribuie, printre altele, construcția uneia dintre aripile Palatului Cotroceni, Teatrul Mihai Eminescu, fațada Muzeului Național de Istorie Naturală „Grigore Antipa”, Castelul Cantacuzino din Bușteni, Palatul Institutului de Arhitectură „Ion Mincu”, filiala din Brăila a Băncii Naționale a României, Casa Manu, Casa Dr. Herescu și construcția Teatrului Odeon (fostul Teatru de Comedie) din Capitală.

Îndrăgitul arhitect a murit pe 14 mai 1927.

Ion Mincu

Promotor al stilului arhitectural neoromânesc, Ion Mincu s-a născut pe 20 decembrie 1852 în Focșani, unde a urmat liceul Unirea, înainte de a pleca la București, unde s-a înscris Școala Națională de Arte Frumoase. Ulterior a urmat și Școala de Poduri, Șosele și Mine din Capitală, pe care a absolvit-o cu o diplomă de inginer. În 1877 a început studiile la Școala Națională de Arte Frumoase din Paris, în cadrul căreia s-a format ca arhitect. În același an s-a căsătorit cu Eliza Dăscălescu, alături de care avut două fiice.

Întors în România, a contribuit la deschiderea Școlii de Arhitectură a Societății Arhitecților Români și a fost, de-a lungul anilor, profesor în cadrul atelierului de proiecte al Școlii Naționale de Arhitectură, precum și al Școlii Superioare de Arhitectură din Capitală.

Între anii 1903-1912, Ion Mincu a deținut funcția de președinte al Societății Arhitecților Români. El a fost implicat și în viața politică, ca deputat în Parlamentul României.

A murit pe 6 decembrie 1912, la București. Postmortem, a fost declarat membru al Academiei Române, iar din 1953 Universitatea de Arhitectură și Urbanism din București îi poartă numele, ca un omagiu adus contribuției sale din domeniu.

Din rândul lucrărilor realizate în activitatea sa ca arhitect și restaurator, se numără: refacerea Casei Lahovari, restaurarea Casei Monteoru din București, proiectarea Școlii Centrale (București), a restaurantului Casa Doina de pe șoseaua Kiseleff (cunoscut la acea vreme drept Bufetul de la Șosea), a Palatului Administratic (Galați), Palatul Băncii Comerțului (Craiova), proiect finalizat de C. Iotzu, a cavourilor domnitorilor Ghica și Cantacuzino din Cimitirul Bellu, restaurarea Bisericii Stavropoleos (București), proiectarea Casei Vernescu, a vilei Robescu (Sinaia) și decorarea interiorului Palatului de Justiție din Capitală.

Ion. D. Berindey

Ion. D. Berindey a ales să-i calce pe urme tatălui său, arhitectul Dimitrie Berindey, și să studieze arhitectura. Ca majoritatea arhitecților din vremea sa, tânărul născut pe 21 iunie 1871 la București a plecat la studii la Școala de Arte Frumoase din Paris. Anterior, urmase pentru o scurtă perioadă Școala de Poduri și Șosele din capitala României.

La finalizarea studiilor a ales să se întoarcă în țară, unde și-a deschis un birou de arhitectură, la serviciile sale apelând cei mai bogați politicieni ai vremii. Aproape jumătate (29) dintre proiectele sale au ajuns monumente istorice. Din portofoliul lui Ion Bedindey se numără Palatul Cantacuzino, Muzeul Național „George Enescu” din Capitală (anterior Palatul Gheorghe Grigore Cantacuzino), Palatul Administrativ din Iași, Vila Emanuel Krețulescu, Casa George G. Assan (în prezent Casa Oamenilor de Ştiinţă), Sindicatul Ziariștilor (în prezent Teatrul foarte Mic) și hipodromul de la Băneasa, pe locul căruia a fost construită Casa Scânteii. În opera sa s-au remarcat elemente din romantism, neorococo, Beaux-Arts și neoromânești.

A fost, de-a lungul timpului, arhitect-șef al Serviciului Tehnic al Ministerului Afacerilor Interne, vicepreședinte al Societății Arhitecților din București și director al Expoziției Generale Române din 1906.

Ion D. Berindey a murit pe 29 septembrie 1928.

Petre Antonescu

Născut într-un mic oraș de provincie – Râmnicu Sărat – pe 29 iunie 1873, Petre Antonescu s-a mutat la București încă din perioada liceului, la finalizarea căruia s-a înscris la Facultatea de Drept. Luând contact cu lumea arhitecturii, a renunțat însă la o viitoare carieră juridică și a plecat la Paris, pentru a studia arhitectura la Școala de Arte Frumoase.

La întoarcerea în țară a intrat în învățământ, ca profesor la Școala de Arhitectură din București, fiind intens activ pe zona de conservare și restaurare a monumentelor arhitecturale, dar și pe cea de planificare urbanistică, fiind totodată membru al Comisiei monumentelor istorice. La catedră a rămas 38 de ani, în paralel cu activitatea didactică desfășurând proiecte arhitecturale și de restaurare impresionante. A fost, de asemenea, membru titular al Academiei Române, fiind ales în această funcție în 1945.

Numele său este legat de numeroase clădiri și monumente celebre printre care: Primăria Municipiului București, Arcul de Triumf, Casa Oprea Soare, Facultatea de Drept din București, Palatul Crețulescu din Capitală, Palatul Administrativ din Craiova, Palatul Navigației din Galați, Casa Constantin I.C. Brătianu, Palatele de Justiție din Buzău și Brăila, Banca de Investiții din Capitală, Cazinoul și Hotelul Palace din Sinaia, Cazinoul din Constanța, pe care l-a proiectat alături de Daniel Renard (1904-1910), Institutul de Istorie „Nicolae Iorga” și Școala Română din Roma.

În opera sa s-a evidențiat folosirea unor elemente arhitecturale românești ca: pridvoare, ancadramente, brâie, dar și logii (coridoare sau galerii acoperită, cu deschidere către exterior prin folosirea arcadelor sprijinite pe stâlpi sau coloane).

Petre Antonescu a murit pe 22 aprilie 1965.

Maria Virginia Andreescu Haret

Maria Virginia Andreescu Haret, nepoata pictorului Ion Andreescu, născută pe 21 iunie 1894, la București, a fost prima femeie arhitect din România și prima femeie din lume căreia i s-a acordat gradul de arhitect inspector general.

În copilărie a dus o viață grea deoarece, pe când avea doar 9 ani, mama sa a murit, așa că a fost nevoită să preia grijile casei și să se ocupe sigură de cei trei frați.

La vârsta majoratului a obținut, în urma intervenției ministrului Spiru C. Haret, o licență specială pentru a se înscrie la Școala Superioară de Arhitectură din București, pe care acesta o fondase, și pe care tânăra a absolvit-o în 1919, când a primit statutul de prima femeie-arhitect cu diplomă din România. A urmat, în paralel, Universitatea Națională de Arte din București. În perioada interbelică a fost reprezentanta României la Congresele internaționale de arhitectură ținute la Roma, Paris, Moscova și Bruxelles. Între 1923 și 1947 a activat în serviciul tehnic al ministerului Educației naționale și a fost, de-a lungul vieții, membră a Uniunii Arhitecților din România.

Colegiile Naționale „Gheorghe Șincai” și „Cantemir-Vodă” din București, alături de pavilionul adminstrativ și dependințele subterane ale Aeroportului Băneasa sunt printre cele mai cunoscute proiecte care îi poartă numele.

Maria Virginia Andreescu Haret a fost căsătorită cu nepotul marelui Spiru Haret, alături de care a avut un fiu, inginerul Radu Haret. Ea a murit pe 6 mai 1962.

Deși este adesea numită prima femeie-arhitect din România, diverse voci îi acordă în fapt arhitectei Ada Zăgănescu – o prezență mai puțin activă în domeniu – această recunoaștere. Alături de ele, ca pioniere ale prezenței feminine în arhitectura românească se numără nume ca Henrieta Delavrancea – Gibory, fiica scriitorului Barbu Ștefănescu Delavrancea, și Maria Cotescu, cea care a proiectat Căile Ferate Române.

Pentru realizarea acestui articol s-au folosit informații disponibile pe platformele editiadedimineata.ro, Wikipedia.org, realestatemagazine.ro, arhitectura-1906.ro, e-architecture.ro.